Motivatia e cheia oricarui succes. Unii au aceasta cheie tot timpul in buzunar si isi realizeaza planuri, obiective, visuri cu o lejeritate atit de fireasca incit te face sa te intrebi daca exista o geana responsabila de motivatie si care tie iti lipseste.
Eu de fiecare data in perioadele mele de alergat in fiecare dimineata (ca asa se intimpla, pe perioade) tot timpul reusesc sa ma motivez doar intr-un singur fel: ca asta trebuie sa devina un mod de viata, ca asta e ce trebuie sa fac pina la sfarsitul vietii, ca metabolismu meu nu-mi permite sa lenevesc pe canapea si sa maninc ce-mi pofteste inima. Si de ce doar astfel devin eficiente incurajarile mele de a ma trezi cu noaptea-n cap cind toata lumea doarme, sa-mi pun adidasii si sa infrunt cu mare curaj frigul de afara? Pentru ca noi avem tendinta sa ezitam atunci cind realizam existenta unei alternative, a unei evadari, a unei intorsaturi intr-o alta directie, cu speranta ca poate ce ne asteapta acolo se va dovedi o optiune mai buna.
Iar idea asta ma duce la un gind mai vechi de-al meu: ca multitudinea optiunilor in viata ne face mai nefericiti. Cit de fericiti par stramosii nostri in comparatie cu noi. Ei nu traiau in fiecare zi cu o constiinta a unor posibilitati care iti pun la indoiala in mod constant alegerile facute: si daca trebuia sa aleg altceva? Ca doar sigur exista o cale mai neteda spre ce imi doresc. Dar parca mai stim ce dorim in acest amalgam de optiuni, perspective, informatii, oferte, etc etc?
Si intorcindu-ma la motivatie. Asta e tot ce ne trebuie pentru a ajunge la idealul propus, odata ce trecem partea cu motivatia, e ca si parcurgerea a mai mult de jumatate de cale. Dar nu e asa de simplu, pentru ca a fi motivat inseamna a fi inarmat in fiecare zi cu argumente: si de ce e nevoie de atita efort, si de ce trebuie sa muncesc din greu acolo unde altii primesc gratis, si de ce pina la urma am nevoie de lucrul asta? Nu e mai simplu sa renunt si basta?
Motivatia e unealta invingatorilor. Este oare si a celor fericiti?
Eu de fiecare data in perioadele mele de alergat in fiecare dimineata (ca asa se intimpla, pe perioade) tot timpul reusesc sa ma motivez doar intr-un singur fel: ca asta trebuie sa devina un mod de viata, ca asta e ce trebuie sa fac pina la sfarsitul vietii, ca metabolismu meu nu-mi permite sa lenevesc pe canapea si sa maninc ce-mi pofteste inima. Si de ce doar astfel devin eficiente incurajarile mele de a ma trezi cu noaptea-n cap cind toata lumea doarme, sa-mi pun adidasii si sa infrunt cu mare curaj frigul de afara? Pentru ca noi avem tendinta sa ezitam atunci cind realizam existenta unei alternative, a unei evadari, a unei intorsaturi intr-o alta directie, cu speranta ca poate ce ne asteapta acolo se va dovedi o optiune mai buna.
Iar idea asta ma duce la un gind mai vechi de-al meu: ca multitudinea optiunilor in viata ne face mai nefericiti. Cit de fericiti par stramosii nostri in comparatie cu noi. Ei nu traiau in fiecare zi cu o constiinta a unor posibilitati care iti pun la indoiala in mod constant alegerile facute: si daca trebuia sa aleg altceva? Ca doar sigur exista o cale mai neteda spre ce imi doresc. Dar parca mai stim ce dorim in acest amalgam de optiuni, perspective, informatii, oferte, etc etc?
Si intorcindu-ma la motivatie. Asta e tot ce ne trebuie pentru a ajunge la idealul propus, odata ce trecem partea cu motivatia, e ca si parcurgerea a mai mult de jumatate de cale. Dar nu e asa de simplu, pentru ca a fi motivat inseamna a fi inarmat in fiecare zi cu argumente: si de ce e nevoie de atita efort, si de ce trebuie sa muncesc din greu acolo unde altii primesc gratis, si de ce pina la urma am nevoie de lucrul asta? Nu e mai simplu sa renunt si basta?
Motivatia e unealta invingatorilor. Este oare si a celor fericiti?
